Ersten Tag in Deutschland

Prima zi in Germania. Foarte obositoare, dar si incitanta. Obositoare deoarece am ajuns la destinatie cu o intarziere de 6 ore, din cauza asa numitei "storm" care s-a abatut asupra Germaniei. Am plecat din bucuresti cu aproape 3 ore intarziere. Si deoarece mi s-a facut extrem de rau in primul avion, de la Bucuresti la Frankfurt ( turbulente puternice, presiunea care pe mine ma afecteaza mereu cand merg cu avionul, dar acum a depasit orice limite ...am avut niste dureri ingrozitoare de cap, aveam impresia ca-mi explodeaza capul si ca nu mai aterizam o data ), mai ca imi doream sa nu mai prind nici un avion si sa ma trimita Lufthansa cu taxiul pana la destinatia finala. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai exista un avion de la Frannkfurt la Stuttgart la ora 10 pm ( neanulat ) pentru care am primit un bilet fara loc, fiind in postura de "waiting list". Surpriza sau nu si acest avion a plecat cu o intarziere de o ora si ceva, in care conditii pe la ora 12.15 am, 01.03.2010, ma aflam in fata aeroportului Suttgart, terminalul 1, Sosiri uitandu-ma in stanga si in dreapta, pierduta oarecum in spatiu si timp. Nu stiu de unde a aparut un nene intr-un fel de uniforma spre care m-a indreptat instant cu intrebarea ( stupida pentru el dupa cum mi-a dat seama dupa priviri ): Daca iau un taxi, ma duce la orice destinatie sau doar in Stuttgart? Si din cateva vorbe am descoperit ca el lucreaza in aeroport la biroul de "Taxi & Bus". Asa ca am mai astepta vreo 15 min, timp in care mi-a chemat un taxi si a si venit, m-am imbarcat si cam in 30 min am ajuns la hotel, in Bretten. Pana la urma n-am descoperit cati km sunt exact de la Stuttgart la Bretten, ideea e ca nenea taximetristul a mers ca vantul si ca gandul, adica avea 120km/h dupa ce frana inaintea unei curbe de 100 grade. Cu toate astea, in momentul in care a intrat in localitate, a redus imediat la 50km/h. Si, in sfarsit, pe la 1.30 am eram in camera de hotel, cu capul explodand, de-abia respirand ( am uitat sa mentioney ca am si racit inainte cu doua zile de plecare ). Am adormit cu greu si cand a sunat ceasul la 7 dimineata imi venea sa-l arunc in primul perete.

Am plecat apoi, pe la 8 jumate,catre sediul Richard Wolf, aflat la 15 min de mers cu masina de hotelul unde sunt cazata. Ei, si de aici incepe distractia. Colegi de curs imi sunt: 3indieni(unul reprezentand o firma din India, altul una din Kuweit si o tipa care vinde pentru o firma din Quatar ), 3 din Africa de Sud ( o tipa si doi tipi ), 3 din Japonia ( tot o tipa si doi tipi ) si un tinerel din Kazakstan ( care nu stie engleza deloc, dar - spre mirarea tuturor - stie germana ). Iar mai pe dupa-amiaza au aparut si 2 peruani. O diversitate culturala foarte simpatica si colorata. Si pste toata aceasta adunatura de natii, trainerul neamt, cu un nume alambicat, dar totusi destul de usor de pronuntat - Uwe Spitzmuller. Mda...inca nu m-am obisnuit cu multitudinea de accente, ma vad nevoita sa pronunt destul de des cuvantul sorry, pentru ca interlocutorul meu sa repete, eventual mai rar ( cazl unuia dintre indieni, care vorbeste incredibil de repede ) ce a spus mai devreme. Iar cireasa de pe tortul zilei sunt japonezii care nu stiu engleza deloc. Adica ei, pentru ca ea stie si pentru ei. E un fel de robotel care traduce in timp real tot ce se intampla si ce vorbesc ceilalti. Fenomenala fata. Un metru jumate - fara exagerare - si zici ca-i argint viu.

De-abia astept ziua de maine sa vad ce zambete imi mai aduce.

Acum ma duc la somn, in speranta ca durerea de cap sa-mi treaca totusi pana maine, pentru ca deja n-o mai suport.

Gute Nacht