D-zeu isi cheama ingerii inapoi

Probabil D-zeu este f. suparat pe noi, romanii. Pentru ca de cativa ani, a chemat la El multi oameni buni si de valoare. Care ar mai fi trebuit sa stea printre noi, sa ne ajute sa trecem mai usor si cu zambetul pe buze prin aceasta lume cruda. De la actori, muzicieni, academicieni, pictori, scriitori, reporteri, pana la oameni simple si copii inocenti care n-au apucat sa se bucure inca de frumusetile acestei vieti. Toti se duc pe rand, lasand un mare gol in sufletele noastre si asa destul de sfasiate.
Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Ion Dolanescu, Marga Barbu, Stefan Iordache, Adrian Pintea, Ilarion Ciobanu, Florian Pittis, Colea Rautu, Gheorghe Dinica, Mihaela Tonitza Iordache, George Pruteanu,
Valeriu Lazarov, Florin Bogardo, Laura Stoica, Theodor Hristea, C-tin Ciopraga, Stefan Niculescu, Max Banus, Sabin Balasa, Monica Lovinescu, Dina Cocea, Haralamb Zinca, Virgil Candea, Serban Georgescu, Ion Nicodim, Gil Dobrica, Octavian Paler, Jeana Gheorghiu, David Ohanesian, Toni Tecuceanu.
Si probabil ca mai sunt si alti. Dar pe acestia mi i-am adus aminte acum.
Ieri, D-zeu a mai chemat la el un om pasionat de munca lui.Mile Carpenisan. Un om tanar, profesionist si neinfricat. O simpla infectie l-a doborat pe omul care a trecut prin gloante si bombe ca sa ne prezinte realitatea unui front de razboi.
Probabil ca, la fel ca si cei enumerati mai sus, era mult prea bun pentru aceasta lume.
Acum va face reportaje  intr-o lume fara razboaie, fara ura si resentimente.

D-zeu sa-l odihneasca!

Tutunul dauneaza grav sanatatii

Daca nu esti atent.......http://www.youtube.com/watch?v=afFDIk4j2yM

Ghinion? Noroc? Sau cineva acolo sus ma iubeste. Totusi.

Ieri mi-am pierdut portofelul. Pentru prima data in viata ( excluzand furtul de acum cativa ani de la Barcelona cand m-au lasat ai nostri conationali fara acte, bani, telefoane, camera foto etc ). Nu stiu ce si cum am facut, dar am descoperit, la un moment dat, ca nu mai am portofelul la mine. Mergand inapoi pe firul evenimentelor, mi-am dat seama ca-l aveam in pantaloni, in buzunarul de la spate si mi-a iesit. N-am simtit nimic. Am vrut sa platesc lumina si m-am gandit ca n-are rost sa merg cu masina pt. ca sediul Enel este f. aproape de serviciu. Si as fi facut cu siguranta mai mult timp cu masina decat pe jos. Cand am ajuns aproape de ghiseu, am vrut sa pregatesc banii si....surpriza: ia portofelul de unde nu-i. Am iesit repede de la rand si am luat-o pe drum inapoi in speranta ca-l voi gasi - desi nu credeam ca se poate. N-am facut zece pasi si ma suna un coleg care m-a intrebat direct: " Ai actele la tine?" Eu, foarte bulversata, nu intelegeam ce vrea de la mine, despre ce acte vorbeste. "Buletin, permis ai la tine" Si zic: "Nu ma am nimic. Tocmai mi-am pierdut portofelul asa ca nu mai am nici un act. Dar de ce ma intrebi?" Si-n momentul ala mi s-a luat o mare piatra de pe inima cand mi-a spus ca l-a sunat o tanti si i-a spus ca a gasit un portofel cu actele mele si, cotrobaind dupa un nr. de tel, a dat de RCA-ul de la masina pe care era trecut si nr. colegului meu ( masina pe care o conduc acum este fosta masina de serviciu a acestui coleg ). WOW ma gandesc. Mai exista si oameni cinstiti pe lumea asta. O sun repede pe tanti care-mi spune ca ma asteapta sa vin sa-mi iau portofelul. Doamna respectiva este medic la o policlinica de pe str. Washington - despre care nici n-am stiut pana acum.. Asa ca mi-am recuperat portofelul si tot continutul lui. Nu lipsea nici macar moneda de 50 bani.  Pe drumul inapoi spre serviciu ma gandeam cat noroc pot sa am. Sau poate ca nu e doar noroc si cineva acolo sus ma vegheaza si are grija de mine cand eu sunt ametita. Saru'mana tata.

Back home

Si am ajuns acasa. Dupa doua saptamani frumoase, de invatare, putina distractie si cateva incidente aviatice ( daca le pot spune asa ). Saptamana trecuta stiti ce am facut pentru ca v-am relatat deja, mai mult sau mai putin detaliat, aproape fiecare zi. Saptamana asta m-am simtit obosita si am evitat sa mai stau pana tarziu cu ochii in laptop. Asa ca va voi povesti pe scurt cum au decurs ultimele zile de training din Germania.
Ultimele trei zile de scoala au trecut incredibil de repede, mai repede decat as fi vrut si m-as fi asteptat. La fel cum nu m-as fi asteptat sa-mi placa atat de mult cursurile in sine. Desi am avut intotdeauna un sentiment de inferioritate fata de ceilalti, care erau familiarizati cu ce se intampla, mi-am demonstrat la sfarsit ca totusi ceva-ceva s-a legat si de mine si cele 8 zile de trainning n-au trecut ca un fum de tigara prin creierasul meu.
Si mi-am demonstrat inca o data ca, desi greutatea mea este cu mult mai mare decat cea pe care mi-as dori-o si ar trebui sa fie in concordanta perfecta cu inaltimea si varsta mea, totusi acest lucru nu ma face mai putin placuta in societate, ci doar mai complexata. Atat. M-am simtit placuta si apreciata pentru ceea ce sunt, nu pentru cum arat. M-am simtit placuta doar pentru ca rad cu pofta si-mi stralucesc ochii cand ma bucur. Am simtit de cateva ori ca sunt centrul (discutiilor) in jurul carora celorlalti graviteaza ( o data cand se discuta despre off-road ). Mi-a facut placere sa observ ca, desi n-am mai exersat demult, inca n-am uitat ce inseamna flirt. Si ca, cel mai important, n-am uitat sa rad, sa ma simt bine. Sa revin la viata de dinainte de noiembrie 2008 sau chiar la cea de dinainte de octombrie 2009.
Asa ca, dragilor, asta nu e, cu siguranta, o lectie de viata, dar este pentru mine o usa pe care am reusit sa o deschid, poate spre o viata mai linistita. Si poate e doar intrarea pe un coridor cu multe usi pe care va trebui sa le deschid pana la a ajunge la o viata multumita. Si sper din tot sufletul sa fie asa.

Ultima zi de week-end

...a fost relaxanta. Odihna pana pe la pranz, apoi iesit cu Ashik ( este o ea ) to take lunch, plimbat putin prin piata centrala care de data asta a fost plina ochi de oameni. Cred ca au venit si de prin oraselele apropiata pentru ca nu am vazut atata lume in toata saptamana pe strazile Bretten-ului. Vor urma si niste poze, dar numai maine. Apoi, in sfarsit am mers la bowling. Doua ore si jumatate de aruncat bile in popice m-au binedispus fantastic. Deja simt febra musculara, dar gandul ca maine e posibil sa merg din nou ma face sa dau uitarii toata durerea de picioare si mana dreapta. Si vreau sa merg si ca sa-l mai vad o data pe baietelul de la receptia centrului de bowling care este un frumusel si jumatate: brunet cu ochii verzi. Nu va ganditi la nimic pervers, ca are vreo 25 ani si un metru jumate. Dar are niste ochi superbi. Si azi nu mi-am mai luat camera dupa mine ca sa pot sa-l trag in poza. Dar mai e si maine o zi. Sau poimaine.
Iar acum, pe seara, am fost din nou in restaurantul de langa hotel, unde am devenit clienta fidela - e deja a cincea oara cand merg acolo si am adus si clienti noi, asa ca maine voi cere un discount.
In alta ordine de idei, vad ca pe toti cei de pe aici ii macina dorul de tara. Mai putin pe mine. As mai sta vreo luna pe aici. Dar that's just me. You know me. Always available for long trips. Sunt singura careia ii pare rau ca peste patru zile voi fi din nou in Romania.
Oricum, voi mai veni pe aici. Voi avea timp sa ma plictisesc si de locurile astea. Sau nu.

Wochenende in Deutschland

.....continuarea n-a mai venit vineri noapte, dupa cum am zis, ci vine acum, sambata seara. Nu pentru ca as fi facut ceva interesant care nu mi-a mai lasat timp pentru scris. ci.....pur si simplu. Aseara n-am mai iesit nici la plimbare, nici la bowling. Am vizionat inca un film ( un film pe seara face sederea aici mai usoara ) si....cam atat. N-am mai iesit pentru ca afara era un vant criminal de rece, care prevestea ninsoarea frumoasa de azi. De dimineata chiar era un peisaj de poveste. Case vechi acoperite de zapada, oamnei iesiti in fata fiecarei case sa dea zapada de pe trotuar, copii iesiti la joaca....de basm. Iar in piateta de langa hotel e si o asa-zisa piata de week-end, care da si ma mult farmec acestui orasel.
Astazi de dimineata am luat primul meu mic dejun in hotel, pentru ca pana acum era foarte aglomerat in sala de mese ( si cine ma cunoaste stie ca nu pot sa mananc cand este multa lume in jur ). Am stat cam 30 min, mancand incet - ca niciodata - si uitandu-ma pe geam cum se trezeste oraselul. Am avut o dimineata foarte placuta. Si ziua ar fi putut continua asa. Dar n-a fost chiar cum m-as fi asteptat. Am fost intr-o lunga plimbare, de vreo 2 ore jumate, prin zapada, rugandu-ma de ceilalti patru insotitori ai mei sa incerce sa mearga macar putin mai repede, pentru ca mai mult stateau pe loc decat se miscau, desi se vaitau de frig. Si era de inteles ca le era frig, pentru ca nici in Quatar, nici in Peru nu prea vezi zapada. Intr-un final am ajuns la hotel si un somn de frumusete de trei ore m-a revigorat. Si parca vad ca-n seara asta adorm pe la 2-3.
So, nimc deosebit nici azi. Urmeaza un film, doua si apoi somn. Poate maine se va intampla si ceva interesant.

Vier Tage in Deutschland

Ieri a fost foarte plicrtisitor cursul. Toata lumea era pe jumatate adormita si astepta sa se termine, dar nu pentru a merge la hotel sa se odihneasca, ci pentru ca programul spunea ca, imediat dupa curs, mergem la bowling. Asa ca fiecare statea cuminte pe locul lui, incercand sa-si tina ochii deschisi, in speranta ca ora 17.00 sa vina cat mai repede. Si a venit. Si-am plecat catre centrul de bowling. Pentru cat de mic este oraselul asta, nu m-as fi asteptat la o sala atat de mare si de faina. 10 piste impecabile, bile polisate. Totul arata foarte bine. Si, pentru ca tot m-am laudat toata ziua ca-mi place foarte tare sa joc bowling, trebuia sa fac o buna impresie. Asa ca am inceput cu 3 strike-uri, castigand primul joc cu 152 ( parca ) de puncte. Cel mai bun joc al meu de pana acum. De fapt, nu stiu daca am depasit 100 puncte vreodata. Nici nu mai conteaza ca urmatoarele doua jocuri le-am pierdut. Oricum, m-am simtit foarte bine. Iar trainerii sunt fenomenali. Zici ca-s alte persoane ( cu totul alte persoane ) in timpul liber.
Sper sa pot repeta figura cu bowling-ul si in seara asta ( daca mai am cu cine ).
Astazi am terminat cursul cu doua ore mai devreme, fiind ultima zi din aceasta parte. Unii au plecat deja catre aeroport. Altii sunt inca aici pentru cursul de saptamana viitoare. Asa ca, ma duc sa-l iau pe peruan si sa facem o plimbare prin oras.
Continuarea......mai la noapte.

Drei Tage in Deutschland

Mai putin spectaculoasa. Aproape nimic de povestit. Curs practic la " scoala". N-a fost chiar plictisitor, dar totusi nimic deosebit. Nici pe seara n-am mai facut nimic. Doar ca, chiar in acest moment, ma conversez in lobby cu unul dintre peruani, care s-a atasat oarecum de mine ( poate pentru ca a observat ca inteleg ce vorbeste in spaniola sau poate pentru ca, am mai observat eu, ii cam place de mine :D ). Fetelor, nu sariti in sus ca nu se intampla nimic. Doar ca imi face placere sa imi aduc aminte ce inseamna flirt. Mai ales ca se intampla bilingv, simultan in engleza si spaniola.
Si inca ceva: in seara asta am prins o ora de lumina (am terminat cursul cu ora mai devreme ) si am facut cateva poze. Enjoy Bretten

Den zweiten Tag in Deutschland

Trezit ora 7 cu durere infioratoare de cap. Adormit din nou. Trezit la ora 8. Ma gandeam de dimineata ca nu voi fi o companie foarte placuta pentru cei din jur. Dar cu toata durerea de cap am reusit sa ma binedispun si pe mine si pe ceilalti. Bineinteles ca principalul punct de atractie au ramas tot japonezii, care sunt extrem de simpatici. In aceasta seara am iesit cu totii la restaurant si m-am trezit ghicindu-le in palma barbatilor. :)))) That was very funny. And everybody enjoy it. Georgi, tu trebuia sa fii pe aici.
Durerea de cap mi-a trecut acum, dupa doua pastile de Nurofen. Sper sa-mi fi trecut de tot.

By the way...incerc inca sa invat spaniola si japoneza. Direct de la sursa: de la peruani si de la japonezi. Unul dintre peruani deja imi vorbeste numai in spaniola si, culmea, il inteleg. Cu japonezii e un pic ( dar doar un pic) mai greu.

Asa ca

Adios

おやすみなさい

PS N-am facut inca nici o poza, dar maine plec cu camera de gat.

Ersten Tag in Deutschland

Prima zi in Germania. Foarte obositoare, dar si incitanta. Obositoare deoarece am ajuns la destinatie cu o intarziere de 6 ore, din cauza asa numitei "storm" care s-a abatut asupra Germaniei. Am plecat din bucuresti cu aproape 3 ore intarziere. Si deoarece mi s-a facut extrem de rau in primul avion, de la Bucuresti la Frankfurt ( turbulente puternice, presiunea care pe mine ma afecteaza mereu cand merg cu avionul, dar acum a depasit orice limite ...am avut niste dureri ingrozitoare de cap, aveam impresia ca-mi explodeaza capul si ca nu mai aterizam o data ), mai ca imi doream sa nu mai prind nici un avion si sa ma trimita Lufthansa cu taxiul pana la destinatia finala. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai exista un avion de la Frannkfurt la Stuttgart la ora 10 pm ( neanulat ) pentru care am primit un bilet fara loc, fiind in postura de "waiting list". Surpriza sau nu si acest avion a plecat cu o intarziere de o ora si ceva, in care conditii pe la ora 12.15 am, 01.03.2010, ma aflam in fata aeroportului Suttgart, terminalul 1, Sosiri uitandu-ma in stanga si in dreapta, pierduta oarecum in spatiu si timp. Nu stiu de unde a aparut un nene intr-un fel de uniforma spre care m-a indreptat instant cu intrebarea ( stupida pentru el dupa cum mi-a dat seama dupa priviri ): Daca iau un taxi, ma duce la orice destinatie sau doar in Stuttgart? Si din cateva vorbe am descoperit ca el lucreaza in aeroport la biroul de "Taxi & Bus". Asa ca am mai astepta vreo 15 min, timp in care mi-a chemat un taxi si a si venit, m-am imbarcat si cam in 30 min am ajuns la hotel, in Bretten. Pana la urma n-am descoperit cati km sunt exact de la Stuttgart la Bretten, ideea e ca nenea taximetristul a mers ca vantul si ca gandul, adica avea 120km/h dupa ce frana inaintea unei curbe de 100 grade. Cu toate astea, in momentul in care a intrat in localitate, a redus imediat la 50km/h. Si, in sfarsit, pe la 1.30 am eram in camera de hotel, cu capul explodand, de-abia respirand ( am uitat sa mentioney ca am si racit inainte cu doua zile de plecare ). Am adormit cu greu si cand a sunat ceasul la 7 dimineata imi venea sa-l arunc in primul perete.

Am plecat apoi, pe la 8 jumate,catre sediul Richard Wolf, aflat la 15 min de mers cu masina de hotelul unde sunt cazata. Ei, si de aici incepe distractia. Colegi de curs imi sunt: 3indieni(unul reprezentand o firma din India, altul una din Kuweit si o tipa care vinde pentru o firma din Quatar ), 3 din Africa de Sud ( o tipa si doi tipi ), 3 din Japonia ( tot o tipa si doi tipi ) si un tinerel din Kazakstan ( care nu stie engleza deloc, dar - spre mirarea tuturor - stie germana ). Iar mai pe dupa-amiaza au aparut si 2 peruani. O diversitate culturala foarte simpatica si colorata. Si pste toata aceasta adunatura de natii, trainerul neamt, cu un nume alambicat, dar totusi destul de usor de pronuntat - Uwe Spitzmuller. Mda...inca nu m-am obisnuit cu multitudinea de accente, ma vad nevoita sa pronunt destul de des cuvantul sorry, pentru ca interlocutorul meu sa repete, eventual mai rar ( cazl unuia dintre indieni, care vorbeste incredibil de repede ) ce a spus mai devreme. Iar cireasa de pe tortul zilei sunt japonezii care nu stiu engleza deloc. Adica ei, pentru ca ea stie si pentru ei. E un fel de robotel care traduce in timp real tot ce se intampla si ce vorbesc ceilalti. Fenomenala fata. Un metru jumate - fara exagerare - si zici ca-i argint viu.

De-abia astept ziua de maine sa vad ce zambete imi mai aduce.

Acum ma duc la somn, in speranta ca durerea de cap sa-mi treaca totusi pana maine, pentru ca deja n-o mai suport.

Gute Nacht